Author: admin

Welcome to WordPress. This is your first post. Edit or delete it, then start writing!

Prima procedură, la nivel DSP, este reglementată de Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din 06.11.2006, parte integrantă din Ordinul 1343/2006. Aspectul de prim interes al acestei proceduri îl reprezintă natura deciziei emise de comisia de monitorizare și competență profesională, întrucât calificarea juridică a acestui act delimitează clar criticile care pot fi aduse actului, dar și probatoriul adminisibil în acțiunile civile care contestă legalitatea actului.

Prezentul articol are ca obiect delimitarea clară din punct de vedere juridic a naturii juridice, din perspectiva normelor incidente și a practicii în materie.

1. Ipoteza de lucru: Decizia emisă de comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis este un act administrativ individual, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”. De esența actului administrativ este faptul că acesta emană, în mod evident de la o autoritate sau instituție publică, iar subiectul de drept căruia i se adresează nu are nicio implicare activă în emiterea acestuia. Actul administrativ dă naștere unui raport juridic, lato sensu, fiind obligatoriu, sub aspectul conținutului, pentru subiectul de drept căruia îi este adresat.

Procedura de emitere a deciziei în discuție este reglementată de dispozițiile Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din 06.11.2006, parte integrantă din Ordinul 1343/2006 (denumit în continuare pe scurt „Regulamentul 2006”).

Caracterul de act administrativ a deciziei în discuție transpare din însăși conținutul reglementării enunțate mai sus, întrucât:

• Comisia este constituită în conformitate cu dispozițiile art. 668 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;
• Competențele și componența Comisiei sunt stabilite prin această reglementare, i.e. Regulamentul 2006;
• În activitatea Comisiei sunt implicați doar membrii acesteia;
• Decizia stabilește doar în baza propriei aprecieri dacă aspectele din sesizarea primită constituie sau nu un caz de malpraxis. În formarea acestei aprecieri va fi avut în vedere și raportul asupra cazului, întocmit de expertul sau grupul de experți desemnat de Comisie;
• Decizia Comisiei este supusă procedurii de comunicare către persoanele implicate;
• Elementele obligatorii ale deciziei Comisiei sunt cele enumerate de dispozițiile Regulamentului 2006;
• Decizia Comisiei poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare la instanța judecătorească competentă, i.e. Judecătoria.

În mod indubitabil, dată fiind reglementarea tuturor aspectelor la care am făcut referire mai sus, Comisia, care organizează aplicarea dispozițiilor art. 686 din Legea nr. 95/2006, la finalizarea procedurii de cercetare a unei sesizări emite o decizie care reflectă aprecierea sa exclusivă cu privire la o situație de fapt și de drept, decizie care este un act administrativ individual. Este, totodată, indubitabil, că Decizia dă naștere unui singur efect juridic în patrimoniul persoanei sau persoanelor, ca în prezenta cauză, căreia/cărora i se adresează – îi impută malpraxisul medical, formă specifică de răspundere a medicului.

De altfel, în practica judiciară analizată în scopul redactării prezentelor concluzii decizia emisă de Comisie a fost calificată ca atare de către instanțe, mai precis ca act administrativ individual. Cu relevanță, citez în extras:

„Astfel, potrivit art. 19 din Ordinul nr.1343/2006, „După primirea raportului asupra cazului, întocmit de expertul sau grupul de experţi desemnat, comisia analizează documentul înaintat şi stabileşte, prin decizie, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data primirii lui, dacă în cauză a fost sau nu un caz de malpraxis”. Totodată, potrivit art. 34 din acest act normativ, „Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis, având în vedere, obligatoriu, cel puţin următoarele criterii: a) existenţa unei fapte produse în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) fapta să fie cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau moral; c) vinovăţia făptuitorului; d) raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu”. Or, acest mod de lucru presupune în mod necesar expunerea în cuprinsul deciziei a argumentelor pentru care s-au reţinut a fi sau nu aplicabile respectivele criterii, cu raportare directă la conţinutul noţiunii de malpraxis şi la condiţiile în care intervine răspunderea civilă, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 653 alin.1 şi alin.2 lit.(b) şi art. 654 alin.1 din Legea nr.95/2006 rep.

Instanţa reţine că, privitor la necesitatea motivării în fapt şi în drept a actelor administrative, într-o măsură suficientă şi de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a Secţiei de C_________ Administrativ şi Fiscal, publicată, în acest sens existând şi o jurisprudenţă CEDO.

Instanţa supremă a constatat că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie , ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituţia României prevede în art. 31 alin. 2 obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice, dar şi asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-şi motiveze deciziile echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei şi a statului de drept bazat pe principiul legalităţii.

Tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Într-o altă decizie de speţă, s-a statuat că obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice deoarece, din perspectiva instanţei de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcaţia între actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorităţii publice şi cel adoptat prin exces de putere, astfel cum este definit acest termen în articolul 2 alin. 1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1153/2008).

Aşadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii sale, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicaţii. Deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt şi de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere şi trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speţa de faţă a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia ca în speţă nu exista un caz de malpraxis, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă şi circumstanţială.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C – 367/1995) şi, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă, sau greşită, este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult decât atât, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C – 41/1969) şi o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicţional (cauza C – 509/1993).

Instanţa apreciază că, raportat la atribuţiile pe care legea i le conferă, Comisia de monitorizare şi competenţă profesională este un organism cu atributii jursdicţionale, actul emis de aceasta reprezintând o specie a unui act administrativ, a cărui emitere este condiţionata de respectarea principiilor fundamentale în materie, iar motivarea actului administrativ este unul dintre aceste principii. Astfel, hotărârea comisiei trebuie să fie una argumentată în fapt si în drept, numai în aceste condiţii respectându-se exigentele unei decizii cu caracter jurisdicţional. În cadrul procedurii de analiză se desfăsoară o veritabilă judecată, din moment ce se administrează probe (în special proba cu expertiză prin desemnarea unor experti în mod aleatoriu), sunt incidente cazurile de incompatibilitate (art.8 din regulament), pot fi audiate persoanele implicate şi se deliberează, în final fiind emisă o decizie care se comunica parţilor interesate şi care poate fi atacată în faţa instanţei de judecată.

Rezultă, aşadar, că decizia Comisiei nu trebuie să fie motivată strict formal, în sensul de a se mentiona doar dacă există sau nu un caz de malpraxis, ci trebuie să cuprindă elementele de fapt, în concret, care au dus la îndeplinirea cumulativă a celor patru conditii privind existenta unui caz de malpraxis sau, din contră, la neîndeplinirea acestor condiţii. În lipsa unei astfel de motivari, lipsind rationamentul emitentului deciziei, nici partea interesata nu-şi poate exercita in mod efectiv si in cunostinta de cauza dreptul la aparare, nici instanta de judecată nu poate exercita in mod real si efectiv controlul de legalitate.

Or, prezentarea argumentelor care au condus la constatarea că nu există un caz de malpraxis era absolut necesară, pentru ca decizia să poată fi cenzurată de către instanţele de judecată, simpla trimitere la concluziile expertului sau probele administrate în procedura judiciară neputând suplini lipsa motivării în general.

Concluzionând, instanta reţine că decizia contestată nu respectă cerinţele de legalitate, nefiind suficient motivată în fapt şi în drept, nu se arată în mod clar de ce nu sunt întrunite elementele de malpraxis, care dintre condiţii nu sunt îndeplinite, nu s-au stabilit clar consecinţele actelor medicale şi posibila legătură de cauzalitate dintre diagnosticul şi tratamentul aplicat reclamantei şi agravarea stării de sănătate a acesteia.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, reţinând că Decizia nr. 9 din 28.09.2020 a Comisiei de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru cazurile de Malpraxis T____ nu a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind suficient motivată şi neavând la bază întreaga documentaţie medicală a pacientei, instanţa va admite cererea de chemare în judecată şi va anula Decizia nr. 9/28.09.2020, emisă de pârâtă.

Având în vedere soluţia cu privire la cererea principală, în temeiul dispoziţiilor art. 67C.p.c , instanţa va respinge cererile de interventie accesorie în interesul pârâtei, formulate de intervenienţii B_____ O_____ şi B_______ B_____, ca neîntemeiate” (Sentinta nr. 9635/2021 din 16-iul-2021, Judecatoria Timisoara, anulare act administrativ (Contencios administrativ si fiscal);

Natura deciziei  – aceea de act administrativ – este un aspect esențial care nu poate fi ignorat întrucât:

• Actul administrativ individual nu poate fi completat sau întregit, sub aspectul legalității, prin elemente extrinseci. Legalitatea actului administrativ are a fi analizată doar prin raportare la conținutul său, astfel cum acesta reglementat prin lege, iar nelegalitatea sa nu poate fi acoperită prin acte, de orice natură, ulterioare emiterii sale.

Întrucât rațiunea actului de administrativ este aceea de a genera, eo ipso, efecte juridice în patrimoniul subiectelor de drept cărora le este adresat, legiuitorul a reglementat pentru fiecare specie de act administrativ un anumit conținut forma și de fond, anumite cerințe a căror verificare cumulativă este necesară pentru a se concluziona că respectul act administrativ individual a fost emis în condiții de legalitate.

Legalitatea actului administrativ individual este o chestiune care ține de esența acestuia. Nerespectarea condițiilor formale și de fond ale actului administrativ individual nu poate fi suplinită prin alte acte, anterioare ori ulterioare datei emiterii respectivului act administrativ. Poate tocmai în considerarea acestei rațiuni, toate actele administrative individuale au caracter executoriu de la data legalei lor comunicări către subiectul de drept a cărui patrimoniu, a cărui conduită va fi „normat/normată” prin conținutul respectivului act administrativ. Poate tocmai în considerarea acestei rațiuni, legiuitorul a reglementat prezumția de legalitate a actului administrativ individual, fie că în discuție este o decizie de impunere a unei obligații bugetare, un proces-verbal de constatare și sancționare a unei conduite ilicite contravenționale sau o decizie de constatare a unui act de malpraxis.

În concluzie, deși legiuitorul nu o enunță în mod expres, legalitatea actului administrativ nu poate fi suplinită prin alte acte, în sensul de instrumentum, extrinseci. Însă, cu privire la această interdicție, există unanimitate în practica instanțelor de judecată, din care redăm în extras:

„Instanţa de judecată arată că potrivit unei practici judiciare constante s-a statuat că destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-şi face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi întemeieze decizia şi că motivarea unei decizii administrative este obligatorie şi aceasta nu trebuie să se rezume doar la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective cum este cazul şi în speţa de faţă.

Instanţa arată că în lipsa argumentelor pârâtei pentru fundamentarea luării Hotărârii nr. 17/03.07.2020 a Consiliului de Administraţie al Inspectoratului Şcolar Judeţean A___, cu privire la reducerea/transformarea 0,5 normă de pedagog şcolar din cadrul Liceului Tehnologic “Ţ___ Moţilor”, reclamanta nu este în măsură să-şi orienteze conduita, fiind nevoită să speculeze asupra posibilelor impedimente pe care administraţia le-a avut în vedere atunci când a adoptat Hotărârea nr. 17.

În speţă, aspectele neclare în prezenta cauză au fost amplificate de împrejurarea că deşi reclamanta a solicitat revocarea Hotărârii nr. 17/03.07.2020 a Consiliului de Administraţie al Inspectoratului Şcolar Judeţean A___, cu privire la reducerea/transformarea 0,5 normă de pedagog şcolar din cadrul Liceului Tehnologic “Ţ___ Moţilor”, arătând în mod intuitiv, raţiunile pentru care se impune revocarea actului administrativ (f. 14) nici cu prilejul răspunsului formulat sub nr. 4657/04.08.2020 de către pârât în etapa soluţionării contestaţiei administrative, lipsurile deciziei contestate nu au fost suplinite şi nici nu s-a făcut referire de către pârâtă, nici măcar în mod generic, la posibilele motive care au determinat adoptarea hotărârii contestate de către reclamantă.

În aceste condiţii, instanţa de judecată apreciază că în absenţa motivării Hotărârii nr. 17/03.07.2020 a Consiliului de Administraţie al Inspectoratului Şcolar Judeţean A___, cu privire la reducerea/transformarea 0,5 normă de pedagog şcolar din cadrul Liceului Tehnologic “Ţ___ Moţilor” este în imposibilitate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse de către pârâtă prin actul administrativ contestat de reclamantă, motiv pentru care se impune a fi admisă prezenta acţiune şi anulată Hotărârea nr. 17/03.07.2020 a Consiliului de Administraţie al Inspectoratului Şcolar Judeţean A___, cu privire la reducerea/transformarea 0,5 normă de pedagog şcolar din cadrul Liceului Tehnologic “Ţ___ Moţilor”.

Instanţa de judecată arată că motivarea Hotărârii nr. 17/03.07.2020 a Consiliului de Administraţie al Inspectoratului Şcolar Judeţean A___, cu privire la reducerea/transformarea 0,5 normă de pedagog şcolar din cadrul Liceului Tehnologic “Ţ___ Moţilor” cu ocazia depunerii întâmpinării şi expunerea prin întâmpinare a raţiunilor care au condus la adoptarea actului administrativ contestat nu poate fi primită de către instanţa de judecată întrucât completarea hotărârii atacate în contencios administrativ cu elemente extrinseci actului administrativ contestat nu poate fi analizată de către instanţa de judecată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei măsurii adoptate de către administraţie (Sentinta nr. 57/2021 din 05-feb-2021, Tribunalul Alba, anulare act administrativ (Contencios administrativ si fiscal)

Curtea îşi exprimă rezerva în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de pârât, despre care a susţinut că au stat la baza hotărârii ce face obiectul prezentei, deoarece existenţa şi cuprinsul lor nu sunt amintite nici măcar formal în Hotărârea nr. 18/466/6.06.2018, existând suspiciunea întocmirii pro causa.

Separat de aceasta, un act administrativ trebuie să conţină el însuşi elementele prevăzute de lege, complinirea lipsei motivării cu mijloace de probă extrinseci, de natura celor depuse, nefiind posibilă” (Sentinta nr. 53/2019 din 28-mai-2019, Curtea de Apel Suceava, anulare act administrativ (Contencios administrativ si fiscal);

„Instanţa va analiza împreună atât motivul de nelegalitate afirmat de reclamantă constând în nemotivarea actului cât şi celelalte aspecte ce ţin de nelegalitate, existând o legătură indisolubilă între acestea.

Cu privire la obligaţia de motivare a actelor administrative, ca cerinţă extrinsecă de legalitate, în jurisprudenţa Înaltei ##### de Casaţie şi Justiţie se reţine că :

Aşadar, Înalta ##### reţine că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act administrativ, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu. A accepta teza potrivit căreia angajatorul nu trebuie să-şi motiveze deciziile echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei, a statului de drept bazat pe principiul legalităţii.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului.

Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare.

O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către ##### a controlului jurisdicţional (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1580 din 11 aprilie 2008, www.scj.ro.).

Prin urmare, motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiţie de legalitate a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci, în cele din urmă, permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Desigur, ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.

Aşadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii sale, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesul pe care destinatarul actului ar putea să îl aibă în primirea acestor explicaţii şi deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt şi de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat; motivarea trebuie să fie efectivă, respectiv completă, precisă şi circumstanţială” (Sentinta nr. RJ 729d6d442/2024 din 09-mai-2024, Curtea de Apel Bucuresti, contestatie act administrativ fiscal (Contencios administrativ si fiscal);

„In speta dedusa judecatii, prin decizia mentionata se completeaza motivarea actului administrativ fiscal atacat, insa nu se analizeaza problema efectiv invocata de reclamanta cu privire la inexistenta unei motivari corecte a deciziei de impunere in discutie, reclamanta aratand ca, datorita felului in care este intocmit actul administrativ fiscal atacat, nu intelege ce reprezinta sumele care i se pun in sarcina.

Din contra, prin modalitatea in care intimata rezolva contestatia formulata, prin explicitarea temeiurilor de fapt ale sumelor calculate si a datei scadentei obligatiilor principale, aceasta recunoaste, in fapt, ca decizia de impunere atacata este insuficient motivata si completeaza aceasta motivare.

Aceasta procedura este nelegala din doua motive: pentru ca nu analizeaza deloc critica privind incorecta motivare a actului atacat si pentru ca intelege sa completeze, in mod extrinsec, motivarea actului administrativ fiscal atacat. Procedand in acest mod se incalca prevederile art. 276 al.1 Cod procedura fiscala” (Sentinta nr. 4579/2018 din 29-iun-2018, Tribunalul Bucuresti, contestatie act administrativ fiscal (Contencios administrativ si fiscal);

„În ceea ce priveşte respectiva critică adusă deciziei contestate, lipsa motivelor de fapt pe care se întemeiază, tribunalul reţine că, într-adevăr, motivarea actelor administrative reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora, emitentul unui astfel de act având obligaţia de a indica în mod neechivoc chiar în cuprinsul unui astfel de act elementele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei adoptate, pentru a permite atât destinatarului actului să le cunoască şi să îşi formuleze eventualele apărări, cât şi instanţei de judecată să exercite un control efectiv al legalităţii şi temeiniciei actului.

Motivarea este aceea care conferă actului transparenţă şi care, pe de o parte, permite persoanei vizate să verifice dacă actul este corect fundamentat, iar, pe de altă parte, face posibilă exercitarea controlului jurisdicţional, absenţa sau insuficienţa motivării neputând avea altă consecinţă decât nulitatea actului.

În consecinţă, motivarea actelor administrative constituie o obligaţie g_______ a autorităţii/instituţiei p______ şi este aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol- acela de transparenţă în favoarea beneficiarului actului, precum şi acela de instrument eficient în realizarea controlului judiciar.

Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea 207/2017 prevede expres, la art. 46 alin. 2 lit. e şi f, obligativitatea motivării în fapt şi în drept a actului administrativ fiscal.

În plus, şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară raţionamentul urmat de instituţia care a adoptat măsura contestată, astfel încât să permită persoanelor vizate să stabilească motivarea acesteia, iar instanţelor să efectueze revizuirea actului.

Lipsa motivării actului atrage automat imposibilitatea atacării acestuia în mod eficient, ceea ce contravine art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, articol care garantează dreptul la un proces echitabil, întrucât reclamantul este în imposibilitate de a formula o apărare corespunzătoare.

Examinând conţinutul deciziei contestate, instanţa constată că aceasta nu cuprinde motivele de fapt care au determinat adoptarea măsurii de anulare din oficiu, a înregistrării în scopuri TVA, nefiind identificată situaţia concretă ce a generat necesitatea măsurii luate, fiind făcută o simplă referire la anularea acesteia, cu data comunicării deciziei, întrucât persona impozabilă nu justifică intenţia şi capacitatea de a desfăşura activităţi economice care implică operaţiuni din sfera TVA, potrivit art. 316 alin. 9 din Codul fiscal, neputând suplini această cerinţă imperativă a motivării actului administrativ fiscal.

Apreciază tribunalul că o atare cerinţă nu este îndeplinită nici prin menţionarea în cuprinsul deciziei contestate a unui referat de analiză privind anularea înregistrării în scopuri de TVA, în cuprinsul căruia s-ar găsi motivul anulării, în condiţiile în care e necesar ca motivarea să reiasă din cuprinsul respectivului act, nefiind permis a fi suplinită de elemente extrinseci, cu atât mai mult cu cât în privinţa respectivului referat nu s-a făcut dovada că ar fi fost comunicat reclamantei” (Sentinta nr. 855/2018 din 15-mai-2018, Tribunalul Valcea, anulare act administrativ (Contencios administrativ si fiscal).

• Dacă actul administrativ în discuție nu îndeplinește conținutul formal minimal reglementat pentru valabila sa emitere, acesta este lovit de nulitate absolută

În conformitate cu dispozițiile art. 19 din Regulamentul 2006 “după primirea raportului asupra cazului, întocmit de expertul sau grupul de experţi desemnat, comisia analizează documentul înaintat şi stabileşte, prin decizie, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data primirii lui, dacă în cauză a fost sau nu un caz de malpraxis”.

Potrivit dispozițiilor art. 34 din Regulamentul 2006 “comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis, având în vedere, obligatoriu, cel puţin următoarele criterii: a) existenţa unei fapte produse în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) fapta să fie cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau moral; c) vinovăţia făptuitorului; d) raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu”.

Definiția noțiunii de malpraxis medical se regăsește în dispozițiile art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, având următorul conținut: “malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”. In continuare, potrivit dispozitiilor art. 653 alin. (2) din actul normativ sus-rubricat, “personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament”.

Raportat la dispozițiile legale sus-citate, se impune formularea următoarelor concluzii:

• răspunderea personalului medical pentru malpraxis constituie, în esență, o formă a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, antrenabilă în condițiile art. 1349 C.civ., specificitatea formei de răspundere fiind dată de tipicul faptei ilicite, mai precis eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice;
• raspunderea este antrenată prima faciae prin decizie CMCPCM;
• decizia CMCPCM trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu – potrivit dispozițiilor imperative ale art. 34 din Regulament, sus-citate, o analiză – fie aceasta și minimală, a următoarelor elemente: a) existenţa unei fapte produse în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) fapta să fie cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau moral; c) vinovăţia făptuitorului; d) raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Raportat la consecințele juridice antrenate de decizia CMCPCM, legiuitorul a reglementat elemente obligatorii ale acestui act, elemente care trebuie să se regasească în mod obligatoriu în cuprinsul acestuia, astfel cum dispun și prevederile art. 34 din Regulament, sus-citate. În absența acestor elemente și a unei analize, chiar și sumare a condițiilor reglementate de lege pentru antrenarea răspunderii civile a personalului medical în condițiile Regulamentului, coroborat cu dispozițiile Legii nr. 95/2006, nicio instanță de judecată nu poate exercita controlul cu privire la legalitatea și temeinicia deciziei adoptate de CMCPCM.

Din aceasta perspectivă, subliniez că analiza, de catre CMCPCM, a întrunirii elementelor răspunderii personalului medical nu poate fi suplinită prin niciun element extrinsec, cum ar fi raportul de expertiză solicitată de aceasta. În concret, acest raport are rolul de a furniza lămuriri CMCPCM, însă Comisiei ii revine prerogativa ca, pornind de la concluziile raportului, să stabilească, în mod argumentat (i.e. temeinic) și prin obiectivarea elementelor enumerate de dispozitiile art. 34 din Regulament, dacă în cauza cu care a fost sesizată sunt întrunite sau nu elementele necesare pentru a califica un act medical ca fiind malpraxis.

Decizia 278/2018 reiterează într-o manieră automată concluziile raportului depus de expertul desemnat de CMCPCM, care nu face referire la un management defectuos al cazului, ci dimpotrivă, enunță ca prima concluzie faptul ca aspectele cuprinse în sesizarea adresata CMCPCM nu pot fi asimilate unui act de malpraxis.

În aceste condiții, atât timp cât Comisia ar fi apreciat concluzia expertului ca fiind presupus incorectă, decizia contestată ar fi trebuit să conțină minime elemente în raport de care CMCPCM a ajuns la o concluzie contrară.

Aplicând rigorile inerente prezumției de legalitate a actului administrativ individual, verificarea conțintului unei Decizii emise de CMCPCM ar trebui să perimită instanței să deceleze următoarele elemente:

• în ce anume constă eroarea profesională săvârșită
• în exercitarea cărui act medical din multitudinea actelor medicale referite, respectiv
• cui i-ar trebui imputată
• pretinsa neglijenţă, imprudenţă sau cunoştinţele medicale insuficiente în exercitarea profesiunii și prin care act medical.

Este evident că o decizie trebuie să cuprindă în preambul său argumentarea criteriilor avute în vedere, impuse cu titlu imperativ de către legiuitor, întrucât nu este importantă atât concluzia finală, cât mai ales rațiunea pentru care această decizie a fost adoptată, finalitatea motivării fiiind aceea de a permite părților vizate exercitarea efectivă și eficientă a dreptului la apărare prin atacarea deciziei.

Motivarea sau argumentarea reprezintă un element necesar oricărei hotărâri, indiferent dacă aceasta emană de la un organ extrajudiciar sau judiciar. Motivarea unei decizii este o puternică garanție a imparțialității organului decizional, a calității actului întocmit și oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaște conținutul considerentelor care au determinat adoptarea unei anumite hotărâri. Scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate și concluzia decelată.

• Temeinicia actului, aspect eminamente subsidiar. Discuție pe probatoriu și eventualele efecte ale administrării acestuia

Din rațiuni care țin de strategie juridică, dar și din perspectiva art. 194 și art. 204 C.pr.civ., în cvasi-totalitatea cazurilor, sfatul cel mai precaut al avocatului adresat clientului cadru medical va fi să conteste și temeinicia actului administrativ al Comisiei, mai precis să prezinte o argumentare, cu referințe la standarde și ghiduri, care să aibă ca finalitatea excluderea unei eventuale culpe medicale.

Deși părți în cauză vor fi medicul, în calitate de reclamant, și Comisia, în calitate de pârâtă, în cvasi-totalitatea cazurilor pacientul va avea calitatea de intervenient accesoriu în favoarea Comisiei.

În acest cadru procesual, se va aduce în discuție necesitatea administrării probei cu expertiza medico-legală tocmai pentru a se confirma apărarea eminamente subsidiară a medicului, în sensul că acesta a acționat în conformitate cu standardele și ghidurile aplicabile actului medical analizat, în sensul că a fost respectată limita de acțiune pe care o reglementează stadiul științei medicale la un anumit punct în timp. Așadar, discuția în proces se va deplasa din zona de legalitate în zona de temeinicie.

Întrebarea este următoarea: concluziile unui raport de expertiză medico-legală administrat în procesul având ca obiect verificarea legalității actului administrativ este de natură a suplini lacunele actului atacat? O eventuală concluzie defavorabilă a unui astfel de raport este de natură a suplini nerespectarea dispozițiilor art. 34 din Regulamentul 2006?

Răspunsul corect este nu. Pentru că, astfel cum am explicat și mai sus, nelegalitatea deciziei, act administrativ individual, nu poate fi acoperită prin elemente extrinseci, indiferent de complexitatea acestor elemente extrinseci. Lacunele deciziei nu pot fi acoperite post factum, prin alte acte, indiferent care ar fi persoana emitentului acestor acte.

Concluzia nu este nicidecum prejudiciantă pentru pacient, întrucât remediile procesuale nu sunt limitate doar la verificarea legalității Deciziei DSP, astfel cum am indicat și în scurta introducere la prezenta opinie.

Rezumat: Prin OUG nr. 108/2023, Legea nr. 21/1992 a fost completată cu o excepție de la principiul personalității legii răspunderii civile delictuale. În ordinea de drept internă a fost ,astfel, introdus principiul continuității juridice și legale, rațiunea acestuia fiind, în esență, de a preîntâmpina orice tentativă a profesioniștilor de eludare a eventualelor sancțiuni care ar urma să le fie impuse pentru încălcări ale regulilor concurenței.

Principiul este enunțat, fără a fi explicitat, însă, punctul de reper în aplicarea principiului este jurisprudența CJUE în materie, iar prezentul articol dorește să puncteze care sunt liniile directoare din respectiva jurisprudență la care legiuitorul face trimitere.

În aplicarea acestui principiu, Consiliul Concurenței, într-o primă fază, și instanțele, în faza de judecată, urmează a avea în vedere criteriile enunțate de CJUE cu privire la succesiunea de întreprinderi, beneficiarul imediat și cel mediat, persoana care a beneficiat sau reține beneficiul unui ajutor de stat, scopul transferurilor între întreprinderi și data acestor transferuri. De asemenea, în cadrul procedurilor de faliment ale societăților dar și în general, Consiliul Concurenței și instanțele de judecată vor avea în vedere prețul respectivelor transferuri, respectiv dacă acesta este echivalent al valorii de piață al activelor sau părților sociale, după caz.

Odată cu intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 108/2023, dispozițiile art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1992 a fost suplimentat în sensul introducerii alin. (1³), care dispune: „Prin excepţie de la principiul răspunderii personale, Consiliul Concurenţei va aplica criteriul continuităţii economice şi al continuităţii legale, astfel cum acestea sunt definite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene”.

Așadar, noua normă reglementează o derogare de la regula personalității răspunderii civile delictuale, raportându-se la jurisprudența CJUE în materia enunțată.

Preambulul OUG nr. 108/2023 nu conține lămuriri suplimentare cu privire la acest principiu, care nu are un corespondent în dreptul intern.

Expunerea de motive a PLX-5/2024, devenită Legea nr. 231/2024, aduce unele clarificări suplimentare. Aceasta enunță următoarele scurte precizări: „În scopul aplicării dispozițiilor referitoare la individualizarea sancțiunilor în cazul unei entități economice unice, Consiliul Concurenței va prevedea în instrucțiuni inclusiv metodologia privind individualizarea sancțiunilor în funcție de participarea la săvârşirea faptei a persoanelor juridice ce constituie entitatea economică unică, astfel încât autoritatea de concurență să poată lua în calcul comportamentele şi caracteristicile proprii întreprinderilor în vederea garantării, în fiecare caz, a deplinei eficacități a regulilor europene de concurență. Consiliul Concurenței va avea în vedere, în acord cu jurisprudența europeană şi va distinge corespunzător între imputarea încălcării în funcție de calitățile diferite în care poate răspunde o întreprindere, respectiv situațiile în care se impută încălcarea societății mamă în temeiul implicării personale şi directe a acesteia în activitățile înțelegerii, în calitate de autor direct, şi situațiile în care se impută încălcarea în calitate de societate mamă a unei subsidiare implicate, aceasta din urmă fiind în mod direct implicată în săvârşirea faptei anticoncurențiale. De asemenea, pentru a împiedica situațiile în care întreprinderile încearcă să eludeze răspunderea pentru amenzi în çaz de încălcare a art. 101 şi 102 din TFUE prin modificări juridice sau organizatorice ulterioare, Consiliul Concurenţei trebuie să poată antrena răspunderea succesorilor juridici sau economici ai întreprinderii şi să le impună amenzi pentru încălcări ale art. 101 şi 102 din TFUE în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene”.

Dar care ar fi conținutul principiului enunțat?

În esență, astfel cum anticipează și expunerea de motive, această soluție practică a apărut în contextul în care ajutorul trebuie recuperat de la continuatori, indiferent dacă autorul direct mai este în ființă sau nu, indiferent dacă acesta a făcut obiectul unei fuziuni ori mare parte din activele sale au fost preluate într-o procedură de achiziție, care nu presupune lichidarea totală a autorului.  

Acest principiu vine să preîntâmpine, de asemenea, orice piedică ipotetică în recuperarea prejudiciilor rezultate din practici anticoncurențiale, indiferent dacă în discuție este adus recuperarea ajutorului de stat incompatibil cu piața internă sau distribuirea răspunderii și aplicarea amenzilor în consecință în cazul înțelegerilor monopoliste.

Totodată, principiul se aplică și în cazurile în care una dintre întreprinderile vizate de sancțini nu a încetat să existe, rațiunea aplicării sale fiind legătura existentă, de regulă, între companiile mamă și subsidiarele acestora. În acest caz, răspunderea a fost stabilită nu doar conjunct, ci și  în solidar. Astfel cum rezultă din deciziile rezumate în continuare, aplicarea acestui principiu a vizat o paletă largă de situații de fapt și de drept, fiind antamate numeroase ipoteze.

Cauzele indentificate vizează măsuri de recuperare în materia ajutoarelor de stat și sancțiuni aplicate în materia întețegerilor monopoliste.

În continuare se regăsește un rezumat al  jurisprudenței la care fac trimitere dispozițiile art. 55 alin. (1³) din Legea nr. 21/1992 și nuanțările CJUE cu privire la modalitatea sa aplicare:

1. Cauza C-204/00 – Aalborg Porland A/S, Irish Cement LTD, Italcementi – Fabbriche Riunite Cemento SpA, Ciments Francais SA, Buzzi Unicem SpA, Cementir – Cementerie del Tirreno SpA vs. Comisia – Practici concertate

Obiectul acestei cauze l-a constituit anularea Deciziei 94/815/EC din 30.11.2024 („Decizia 815”).

În esență, în perioada cuprinsă între aprilie 1989 și iulie 1990, Comisia a efectuat investigații pe piața europeană a producției de ciment și a asocierilor de producători. În ceea ce a privit piața cimentului alb, prin art. 7 din Decizia 815 Comisia a stabilit că 6 întreprinderi au participat la înțelegeri și practici concertate, în special referitoare la interdicții de livrare în statele membre și controlul asupra transferurilor de ciment dintr-un stat în altul. Înțelegerea Cembureau a fost calificată ca un ansamblu de acorduri bi și multilaterale având ca obiect schimbul de informații între membrii acesteia și practici concertate, finalitatea acestor practici anticoncurențiale fiind aceea de împiedica sau reduce importurile de ciment și clinker din Grecia în statele membre.

Mai precis, Decizia 815 a descris participarea în implementarea acestor practici după cum urmează:

• toți contestatorii în cauză, mai puțin Ciment francais, au efectuat schimb de informații;
• toți contestatorii au participat la practici concertate în scopul sustragerii clientului Calcestruzzi SpA de la producătorii greci, însă doar Italcimenti, Unicem și Cementir au participat la înțelegerea având ca scop prevenirea importurilor de ciment grecesc către Calcelstruzzi.

Decizia 815 a stabilit amenzi pentru fiecare întreprindere în parte, cu luarea în considerare a rolului fiecăreia în înțelegerea Cembureau sau în adoptarea măsurilor conform acest înțelegeri, precum și a duratei încălcării.

Cu privire la răspunderea întreprinderilor implicate în practicile anticoncurențiale sancționate, s-a stabilit că Aalborg a fost înființată la data de 26.06.1990 și că a dobândit, cu efect retroactiv, începând de la data de 01.01.1990, fabrica de ciment deținută de Aktieselkabet Allborg-Portland Cement Fabrik.

Această din urmă a întreprindere a devenit, ulterior, holding, deținând, împreună cu Blue Circle câte 50% din capitolul social al Aalborg. Inter alia, criticând soluția de primă instanță, Allborg a argumentat că principiul continuității juridice se aplică, conform practicii CJUE, doar în acele situații în care o întreprindere implicată în practici sancționată a încetat să existe, iar o altă întreprindere a preluat întregile resurse materiale și umane ale respectivei întreprinderi. A mai susținut Aalborg că testul continuității economice poate fi efectuat doar în ipoteza în care întreprinderea și-a încetat existența după data săvârșirii faptei reprezentând temeiul sancțiunii.  

CJUE a fost, astfel, investită să stabilească dacă prima instanță a raționat în mod  eronat, apreciind că este posibil pentru Comisie să se îndrepte împotriva Aalborg și să o tragă la răspundere pentru pentru faptele anticoncurențiale ale Aktieselkabet Allborg-Portland Cement Fabrik, săvârșite anterior înființării Aalborg.

Mai precis, CJUE a fost investită să stabilească dacă faptul că Aktieselkabet Allborg-Portland Cement Fabrik continuă să existe reprezintă un impediment pentru Comisie de a se îndrepta împotriva Aalborg ca fiind, din punct de vedere economic și funcțional, autor al faptei.

CJUE a apreciat, în acest caz, că,  deși Aktieselkabet Allborg-Portland Cement Fabrik continua să existe, o atare împrejurare nu era de natură a împiedica Comisia din a se îndrepta împotriva Aalborg. Sub acest aspect, a arătat CJUE că este adevărat că în cauza Comisia v Anic, Curtea a apreciat că se poate susține că există continuitate economică doar când persoana juridică căreia i se poate imputa încălcarea a încetat să existe, în drept, subsecvent datei săvârșirii încălcării. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că respectivul caz viza două întreprinderi funcționale și existente, dintre care una transferase parte din activitățile sale către cealaltă, fără a exista o legătură structurală între ele.

În cauza analizată la acest punct, dobândirea de către Aalborg a, practic, centrului operațional al Aktieselkabet Allborg-Portland Cement Fabrik, precum și participația acestei din urmă întreprinderi la capitalul social al Aalborg, justifica aplicarea principiului continuității economice și juridice, în considerarea legăturii structurale dintre cele două.  În consecință, amenda aplicată Aalborg pentru faptele în care a fost implicată, în mod direct, Aktieselkabet Allborg-Portland Cement Fabrik a fost menținută.

• Cauzele conexate C-328/99 și C-399/00 – Italia și SIM 2 Multimedia SpA vs. Comisia – ajutoare de stat

Obiectul acestei cauze l-a constituit anularea Deciziei 2000/536/EC din 02.06.1999 („Decizia 536”) referitoare la ajutorul de stat acordat de Italia întreprinderii Seleco SpA.

Prin cererea înregistrată la prima instanță la data de 06.09.1999, SIM 2 Multimedia SpA, succesoare a Multimedia, a contestat Decizia 536 în măsura în care aceasta impunea Italiei să ia toate măsurile pentru recuperarea, de la Multimedia,  a ajutorului de stat incompatibil acordat Seleco, având ca obiect câtimea creanței care nu putea fi recuperată de la această din urmă întreprindere.

În fapt, Seleco a fost un jucător activ pe piața relevantă a electronicelor, mai precis în sectorul televizoarelor color, decodoarelor pentru programe criptate, videoproiectoarelor și monitoarelor.

Multimedia a fost înființată în anul 1995. În martie 1996, Seleco și-a transferat cele mai profitabile active (proiectoare și monitoare) către Multimedia pentru un preț de 29 miliarde lire, devenind acționar unic al Multimedia. În iunie 1996, Multimedia a fost transformată în societate cu răspundere limitată, iar ulterior, mai precis în iulie 1996, Seleco a transferat 33,33% din părțile sociale deținute în Multimedia către Italtel și 33.33% către Fiulia SpA. Fiecare dintre aceste pachete de acțiuni a fost transferat contra plății unui preț de 10 miliarde lire italiene. Restul de 33.33% de acțiuni au fost transferate către o societate fantomă deținută de Seleco și, în final, aceste acțiuni au fost valorificate în cadrul unei proceduri de licitație publică, autorizată de către instanță, care a avut loc la data de 20.12.1997 în procedura de faliment a Seleco.

La sfârșitul anului 1993, capitalul social al Seleco era deținut de SOFIN SpA, Friulia și REL (i.e. Ristrutturazione Elettronica SpA). SOFIN este o întreprindere cu capital integral privat. Friulia este o întreprindere deținută în integralitate de Regiunea Friulia-Venazia Giulia, întreprinderea fiind destinată a contribui la dezvoltarea  economică a acestei regiuni. REL este o întreprindere înființată în 1982 și controlată de Ministerul Italian de Industrie, Comerț și Artizanat, al cărei a scop a fost să reorganizeze sectorul electronicelor prin înființarea de societăți, prin prealuarea de dețineri din societăți existente și prin finanțarea de societăți în care deținea deja participații.

La vremea respectivă, pierderile Seleco s-au ridicat la nivelul la care acționarii erau obligați, potrivit dreptului italian, fie să deschidă procedura insolvenței, fie să recapitalizeze societatea. Inițial, acționarii au optat pentru insolvență, însă ulterior, urmare a unei intervenții din partea Ministerului de Industrie, Comerț și Artizanat, s-a optat pentru recapitalizarea companiei. Recapitalizarea a avut loc astfel:

• REL a renunțat la parte din creanțele pe care le deținea împotriva averii Seleco;
• FRIULIA a aportat suma de 13 miliarde lire, din care 7 miliarde aport în numerar și 6 miliarde prin reconversia în acțiuni a unui împrumut acordat Seleco în precedent;
• SOFIN a aportat suma de 19 miliarde;
• Un consorțiu de bănci a finanțat Seleco cu 10.5 miliarde.

Urmare a acestor aporturi, acțiunile au fost distribuite după cum urmează: SOFIN – 42.64%, Friulia – 28.89%, consorțiul de bănci – 23.33% , salariații Seleco – 5.13%.

Între 1994 și 1995, Seleco a trecut printr-o altă recapitalizare, tot în considerarea dificultăților economice. La data 17.04.1997 societatea a fost declarată falită.

În acest context, al lichidării Seleco, în discuție a fost adusă persoana beneficiarului ajutorului de stat de la care acesta urma fi recuperat, respectiv dacă Multimedia, în succesiunea prezentată mai sus, putea fi considerată beneficiara ajutorului de stat acordat Seleco.

CJUE a reținut următoarele constatări ale Comisiei ca fiind relevante în economia situației de fapt:

• Seleco și-a înstrăinat activele cele mai valoroase (capital și activitate) către Multimedia (martie 1996);
• acest transfer a avut loc în perioada în care Comisia investiga compatibilitatea ajutorului de stat acordat către Seleco;
• exista posibilitatea ca transferul să nu fi fost limitat doar la activele menționate mai sus, ci să fi inclus și forța de muncă sau parte din aceasta, creionându-se astfel prezumția unui veritabil transfer de întreprinderi;
• ulterior momentului în care Seleco a efectuat transferul a 2/3 din acțiuni către Multimedia, aceasta a continuat să rămână sub controlul Seleco și/sau Friulia.

În pofida circumstanțierilor de mai sus, CJUE a reținut că se impune a se observa că, în expunerea de motive a Deciziei 536, Comisia nu a efectuat nicio mențiune cu privire prețul efectiv al transferului, cu toate că în cuprinsul deciziei acesta a fost amintit ca element care a fost luat în considerare.

CJUE a reținut că, deși transferul acțiunilor unui beneficiar al ajutorului de stat nelegal către un terț nu este de natură a împiedica recuperarea ajutorului de stat de la acesta din urmă, nu poate fi exclusă ipoteza potrivit căreia în considerarea încasării contravalorii activelor de Seleco, reprezentând prețul de piață al acestora, acesta să rămână în continuarea beneficiarul ajutorului de stat și, în consecință, singura entitate îmotriva căreia Italia se putea îndrepta pentru recuperarea autorului.

În considerarea celor de mai sus, CJUE a anulat Decizia 536 în partea referitoare la recuperarea de la Multimedia a ajutorului de stat acordat Seleco.

Ceea ce este important de reținut în prezenta cauză este aplicarea criteriului valorii la care a operat transferul întreprinderii, întrucât, astfel cum s-a reținut și în alte hotărâri, atât timp cât acest preț este corespunzător market value, ajutorul de stat este considerat neutralizat, iar succesorul acestuia nu poate fi tras la răspundere prin recuperarea ajutorului de la acesta, indiferent de soarta juridică a beneficiarului imediat.

• Cauza C-277/00 – Republica Federală Germania v Comisia – Ajutor de stat

Obiectul cauzei l-a constituit anularea Deciziei 2000/567/CE din data de 11.04.2000.

Anterior reunificării Germaniei, VEB/ Kombinat Halbleiterwerk, cu sediul în Hamburg an der Oder era liderul de piață în domeniul său din Comecon (Consiliul de Asistență Economică Reciprocă), cu peste 8500 salariați.

Situat în landul Branderburg, activitatea principală a acestei întreprinderi a fost producerea de circuite personalizate. Mikroelektronic und Teknologie GmbH („MTG”) este succesorul VEB/ Kombinat Halbleiterwerk, aceasta schimbându-și ulterior denumirea în Halbreiter Electronic Frakfurt GmbH („HEG”), care a continuat activitatea HEG. La data de 01.03.1993, HEG și Synergy Semiconductor Corporation („Sinergy”) au încheiat un contract de asociere în participațiune, asociere care achiziționat 49% din acțiunile MTG. La data de 01.01.1993, MTG a vândut pachetul de 51% din acțiuni către Trauhandanstalt. La data de 01.12.1993, HEG și-a schimbat denumirea în System Microelectronic Innovation GmbH („SMI”). La data de 28.06.1994, Trauhandanstalta a transferat participația sa de 51% din SMI către landul Bradenburg.

Din anul 1993 și până în 1997, SMI  a primit  sprijin financiar din partea landului Brandenburg, ajutorul total acordat în această perioadă în cuantum de 135.1 milioane mărci germane.

La data de 25.04.1997, SMI a fost nevoită să solicite deschiderea procedurii de faliment și, astfel, a devenit SMI in Gesamtvollstreckung (i.e. în faliment). Procedura de faliment a fost deschisă la data de 01.07.1997, activitatea SMI încetând din data de 30.06.1997. La aceeași dată, lichidatorul judiciar a înființat un SPV, Silicum Microelektronic Integration GmbH („SiMI”), cu un capital social de 50.000 mărci, care, în schimbul plății unui preț, avea să continue activitatea SMI la uzina deținută de aceasta în precedent, cu în jur de 105 salariați. Pachetul integral de acțiuni SiMI era deținut de SMI. La data de 01.07.1997, lichidator judiciar a înființat o subsidiară a SiMI, Microelektronic Design&Development GmbH („MD&D”), ale cărei activități aveau să se rezume la consultanță, maketing, dezvoltare și design al produselor și serviciilor de microelectronie.

La data de 29.07.1997, landul Branderburg a acordat SiMI un împrumut în cuantum de 4 milioane de mărci, pentru a o sprijini în continuarea activității SMI.

Ulterior, landul Brandenburg a încercat, împreună cu lichidatorul judiciar să vândă SiMI către un investitor privat. În pofida câtorva eforturi fără succes, autoritățile germane au informat Comisia cu privire la faptul că noi negocieri au fost inițiate cu Megaxess Inc. („Megaxess”). Aceste negocieri au fost finalizate cu succes, iar SiMI a fost vândută către Megaxess în proporție de 80%. Restul de 20% din pachetul de acțiuni SiMI a fost achiziționat de către 3 salariați ai MD&D. La data de 14.07.1999 MD&D  a achiziționat acțiunile SiMI la valoarea lor nominală – 50.000 mărci – și activele SiMI pentru suma de 1.7 milioane mărci.

Prin Decizia 567 Comisia a stabilit în sarcina Republicii Federale Germania obligația de a recupera ajutoarele de stat SMI și SiMI, recuperarea ajutorului SiMI urmând a se efectua de la MD&D. În referire punctuală la beneficiarul ajutoarelor de stat, Republica Federală Germania a contestat recuperea ajutoarelor recuperarea ajutoarelor de la alte întreprinderi, cu excepția SMI.

Cu privire la ajutorul de stat acordat SiMI, CJUE a reținut că după acordarea acestuia SiMI a fost vândută către  MD&D, dar și-a păstrat personalitatea juridică. Cu alte cuvinte, transferul a fost doar unul cu privire la acțiuni, a share deal.

Curtea a reținut în mod constant că atunci când o întreprindere care a beneficiat de un ajutor de stat nelegal este cumpărată la prețul pieței, adică la cel mai mare preț pe care un investitor privat este dispus să îl achite pentru respectiva întreprindere, cu luarea în considerare a situației în care aceasta se află, în mod deosebit după ce aceasta a beneficiat de un ajutor de stat, elementul ajutorului a fost evaluat la prețul pieței și inclus în acesta. În aceste condiții, cumpărătorul nu poate fi considerat ca fiind beneficiarul unui avantaj în raport cu ceilalți operatori de piață. CJUE reținut, de asemenea, că prin Decizia 567 Comisia nu a analizat prețul de vânzare al acțiunilor SiMI către MD&D, rezumându-se doar la constata că a avut loc un transfer de acțiuni. Față de acest considerent, Curtea a reținut că prin Decizia 567 Comisia nu a observat principiile recuperării ajutoarelor de stat.

În continuare, Curtea a reținut că, dat fiind faptul că procedura de faliment împotriva SMI a fost deschisă încă din data de 01.07.1997, ar trebui subliniat că, astfel cum s-a stabilit în practica referitoare la recuperearea ajutoarelor de stat de la întreprinderile falite, restabilirea situației anterioare și eliminarea din mediul concurențial a efectului generat de acordarea ajutorului pot fi obținute, în principiu, prin cererea de admitere a creanței depusă în procedura de faliment, urmată de distribuirile care se vor efectua în procedură. Potrivit acestei practici, înscrierea la masa credală ar trebui să fie suficientă. Recuperarea ajutorului de stat de la un eventual cumpărător ar putea fi dispusă, inter alia, în acele situații în care activele întreprinderii aflată în lichidare judiciară nu au fost achiziționate la prețul de piață sau atunci când s-a stabilit că înființarea unei subsidiare a avut ca scop eludarea măsurilor de recuperare a ajutorului.

În cauză, CJUE a mai avut în vedere că niciunul dintre transferurile la care am făcut referire mai sus nu au fost efectuate,  per se, de către SMI, ci la inițiativa lichidatorului judiciar care, sub supravegherea judecătorului sindic, a acționat în vederea plății creanțelor înscrise la masa credală. În ipoteza dată, vânzarea activelor SMI la valoarea de piață nu putea fi considerată ca a fi avut drept scop eludarea măsurilor de recuperare a ajutoarelor de stat. De asemenea, CJUE a mai avut în vedere faptul că procedura de vânzare a activelor SMI nu a avut loc cu celeritate, ci a reprezentat un proces de durată, aspect care, în egală măsură, este de natură a înlătura orice discuție cu privire la intenția de eludare a măsurilor de recuperare de către părțile implicate în respectivele transferuri.

Prin urmare, Decizia 567 a fost anulată în partea referitoare la recuperarea ajutorului SMI de la alte persoane juridice juridice în afara de aceasta, precum și în partea referitoare la recuperarea ajutorului acordar SiMI de la alte persoane juridice în afară de aceasta.

• Cauza C-529/09 – Comisia  v Regatul Spaniei – Ajutoare de stat

Obiectul acestei cauze l-a reprezentat acțiunea deschisă de către Comisiei privind nerespectarea Deciziei 1999/509/CE cu privire la ajutorul de stat acordat de Spania întreprinderilor din grupul Magefesa și a întreprinderilor succesoare ale acestora.

Magefesa este un grup de întreprinderi industriale spaniole producătoare de articole menajere.  Grupul Magefesa este constituit, în special, din patru întreprinderi, și anume Indosa, cu sediul în Țara Bascilor, Cubertera del Norte SA ( „Cunosa”) și Manufacturas Gur SA ( „GURSA”), cu sediile în Cantabria, precum și Manufacturas Inoxidables Gibraltar SA ( „MIGSA”), cu sediul în Andaluzia.

Întrucât a cunoscut grave dificultăți financiare începând cu anul 1983, grupul Magefesa a făcut obiectul unui program de acțiune care prevedea, în special, o reducere a efectivelor sale, precum și acordarea de ajutoare de către guvernul central spaniol și de către guvernele regionale ale comunităților autonome Țara Bascilor, Cantabria și Andaluzia, unde erau situate diferitele uzine ale grupului.

În scopul atribuirii acestor ajutoare, au fost create societăți de gestiune în comunitățile autonome vizate, și anume Fiducias de la cocina y derivados SA ( „Ficodesa”) în Țara Bascilor, Gestión de Magefesa en Cantabria SA în Cantabria și Manufacturas Damma SA în Andaluzia.

Întrucât situația a continuat totuși să se deterioreze, Cunosa și‑a încetat activitatea la începutul anului 1994 și a fost declarată în faliment la 13 aprilie 1994, iar MIGSA și‑a încetat activitatea în anul 1993 și a fost declarată în faliment la 17 mai 1999. În ceea ce privește GURSA, aceasta a rămas inactivă începând din anul 1994 și a fost declarată insolvabilă.

În privința Indosa, aceasta, ca urmare a unei cereri în acest sens din partea angajaților săi, a fost declarată în stare de încetare a plăților printr‑o decizie judecătorească din 19.07.1994, cu efect retroactiv al acestei declarații de la 24.02.986. Indosa a fost însă autorizată, printr‑o nouă decizie judecătorească, să își continue activitatea pentru a evita punerea în pericol a locurilor de muncă a celor 478 de salariați ai întreprinderii.

În ceea ce privește societățile de gestiune, Ficodesa a fost declarată în faliment la 19.01.1995, iar Manufacturas Damma SA și Gestión de Magefesa en Cantabria SA și‑au încetat activitatea.

La 20.12.1989, Comisia a adoptat Decizia 91/1/CEE privind ajutorul acordat în Spania de guvernul central și de mai multe guverne autonome în favoarea Magefesa, producător de ustensile de bucătărie din oțel inoxidabil și de mici aparate electrice prin care această instituție a declarat ilegale și incompatibile cu piața comună ajutoarele acordate întreprinderilor din grupul Magefesa sub forma unor garanții de împrumuturi, a unui împrumut în condiții diferite de condițiile pieței, a unor ajutoare nerambursabile, precum și a unei bonificații a dobânzilor.

În cursul anului 2006, Comisia a considerat că Decizia 91/1 a fost executată în ceea ce privește GURSA, MIGSA și Cunosa, având în vedere că acestea își încetaseră activitatea și că activele lor fuseseră vândute la prețul pieței. În schimb, în ceea ce privește Indosa, Comsia apreciat că, deși aceasta a fost declarată falită în anul 1994, aceasta nu și-a încetat activitatea în mod real și că activele sale nu au fost lichidate. Comisia a arătat că activitatea Indosa continua prin intermediul filialei sale deținute în proporție de 100 %, și anume Compañía de Menaje Doméstico SL („CMD”), care fusese creată de administratorul judiciar al Indosa în scopul comercializării producției acestei întreprinderi și căreia îi fuseseră transferate toate activele acesteia din urmă, precum și personalul său. Apreciind că activele Indosa nu fuseseră transferate printr‑o procedură deschisă și transparentă, Comisia a concluzionat că CMD continua activitatea subvenționată și că, în consecință, ajutoarele în discuție trebuiau recuperate de la CMD.

CMD își încetase activitatea la 30.07.2009. La 03.09.2009, foști salariați ai CMD au înființat o societate cu răspundere limitată cu participarea lucrătorilor, Euskomenaje 1870 SLL ( „Euskomenaje”), a cărei activitate constă în fabricarea și în comercializarea de ustensile de bucătărie și de mici aparate electrice. Potrivit Regatului Spaniei, Euskomenaje a fost autorizată să exercite o „activitate provizorie” în vederea garantării menținerii instalațiilor industriale și a asumării costurilor fixe care reduceau masa credală în cadrul procedurii de faliment la care era supusă CMD.

În consecință, Comisia a inițiat împotriva Regatului Spaniei procedura prevăzută la articolul 228 CE (devenit articolul 260 TFUE), transmițându‑i, la 23.11.2009, o scrisoare de punere în întârziere prin care reproșa acestui stat membru că nu s‑a conformat Hotărârii Comisia/Spania, citată anterior, în măsura în care se referă la Decizia 91/1 și privește Indosa.

Pentru a aprecia asupra temeiniciei acțiunii Comisie, CJUE reținut că este necesar să se verifice dacă cuantumurile ajutoarelor ilegale în cauză au fost restituite de întreprinderea care a beneficiat de acestea în termenul stabilit.

A reținut Curtea că în ceea ce privește împrejurarea că Indosa, ca, de altfel, și succesoarea sa, CMD, au fost declarate în faliment și că o recuperare a ajutoarelor în cauză devine imposibilă din cauza lipsei activelor, este necesar să se arate că, atunci când ajutoarele plătite ilegal trebuie să fie recuperate de la o întreprindere în stare de faliment sau supusă unei proceduri al cărei obiect este acela de a proceda la realizarea activului și la lichidarea pasivului, s-a statuat în repetate rânduri că împrejurarea că această întreprindere este în dificultate sau în faliment nu afectează obligația de recuperare.

Având în vedere particularitățile din prezenta cauză, CJUE a arătat că chiar și pentru ipoteza în care înscrierea creanței corespunzătoare ajutoarelor în cauză în tabelul creanțelor ar fi fost efectuată în termenul acordat, îndeplinirea acestei formalități nu ar fi fost suficientă, în sine, pentru a respecta obligația de executare deciziei Comisiei și pentru a face să dispară denaturarea concurenței creată prin acordarea acestor ajutoare.

Prin urmare, înscrierea creanței referitoare la restituirea ajutoarelor în cauză în tabelul creanțelor nu permite să se îndeplinească obligația de recuperare decât dacă, în ipoteza în care autoritățile de stat nu ar putea recupera în întregime cuantumul ajutoarelor, procedura de faliment ar conduce la lichidarea întreprinderii beneficiare a ajutoarelor ilegale, cu alte cuvinte la încetarea definitivă a activității acesteia.

În speță, însă, a rezultat că Indosa nu numai că nu făcuse încă obiectul unei lichidări la data de 25.01.2006, ci că, în plus, activitatea sa a continuat prin intermediul CMD și ulterior al Euskomenaje.

Or, având în vedere că întreprinderea care a beneficiat de ajutoarele ilegale este în faliment și că a fost creată o nouă societate pentru a continua o parte din activitățile acestei întreprinderi aflate în faliment, continuarea acestei activități, fără ca ajutoarele în cauză să fi fost recuperate în întregime, este susceptibilă să perenizeze denaturarea concurenței cauzată de avantajul concurențial de care a profitat respectiva întreprindere pe piață în raport cu concurenții săi. Astfel, o asemenea societate nou‑creată poate să fie obligată, dacă acest avantaj persistă în beneficiul său, la restituirea ajutoarelor în cauză. Această situație se regăsește în special atunci când se dovedește că respectiva societate păstrează beneficiul efectiv al avantajului concurențial legat de acordarea acestor ajutoare, în special atunci când achiziționează activele întreprinderii aflate în lichidare fără să plătească în schimb un preț conform cu condițiile pieței sau atunci când crearea unei astfel de societăți a avut drept efect eludarea obligației de restituire a ajutoarelor respective. Aceasta este situația în special atunci când plata unui preț conform cu condițiile de piață nu ar fi suficientă pentru a neutraliza avantajul concurențial legat de perceperea ajutoarelor ilegale.

Față de cele de mai sus, prin Decizia din 24.01.2023, CJUE a constat că  prin neadoptarea în termenul stabilit a măsurilor necesare pentru a se conforma Deciziei 1999/509/CE a Comisiei din 14 octombrie 1998 privind ajutorul de stat acordat de Spania întreprinderilor din grupul Magefesa și întreprinderilor succesoare ale acestora în ceea ce privește întreprinderea Industrias Domésticas SA, Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE, precum și al articolelor 2 și 3 din această decizie.

• Cauza C-280/06 – Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato vs. Ente tabacchi italiani – ETI SpA, Philip Morris Products SA, Philip Morris Holland BV, Philip Morris GmbH, Philip Morris Products Inc., Philip Morris International Management SA – Trimitere preliminară  – Înțelegeri anticoncurențiale

Prin intermediul întrebărilor din prezenta cauză, instanța de trimitere – Tribunale amministrativo regionale del Lazio – a solicitat, în esență, să se stabilească, în temeiul articolului 81 CE și al următoarelor și, dacă este cazul, al oricărei alte norme relevante din dreptul comunitar, care sunt criteriile care trebuie aplicate pentru a determina întreprinderea ce urmează să fie sancționată pentru încălcarea normelor de concurență în cazul succesiunii de întreprinderi, în special atunci când partea finală a unei asemenea încălcări a fost pusă în aplicare de succesorul economic al entității care începuse această încălcare și când această din urmă entitate, deși nu a mai operat în sectorul economic avut în vedere de sancțiune, nu a încetat să existe.

În aprecieri Curții, dreptul comunitar al concurenței vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare.

În cazul în care o asemenea entitate încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine întreprinderii respective, potrivit principiului răspunderii personale.

Cu privire la împrejurările în care o entitate care nu este autorul încălcării poate fi totuși sancționată pentru aceasta, trebuie mai întâi să se constate că reprezintă o asemenea ipoteză situația în care entitatea care a săvârșit încălcarea a încetat să existe din punct de vedere juridic sau economic. În această ultimă privință, trebuie remarcat că o sancțiune aplicată unei întreprinderi care continuă să existe din punct de vedere juridic, dar care nu mai exercită activități economice, riscă să fie lipsită de efect disuasiv.

Trebuie arătat în continuare că, dacă nu ar fi prevăzută nicio altă posibilitate de aplicare a sancțiunii unei alte entități decât cea care a săvârșit încălcarea, întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale. Ar fi astfel compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare normelor de concurență și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive.

Prin urmare, după cum a constatat deja Curtea, atunci când o entitate care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență face obiectul unei modificări juridice sau organizaționale, această modificare nu are neapărat ca efect crearea unei noi întreprinderi exonerate de răspunderea pentru comportamentele contrare normelor de concurență ale entității precedente în cazul în care, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități.

Sub acest aspect, forma juridică a entității care a săvârșit o încălcare și, respectiv, cea a succesorului său sunt fără relevanță. Aplicarea sancțiunii pentru încălcare acestui succesor nu poate fi, așadar, exclusă din simplul motiv că, la fel ca în acțiunile principale, acesta are un alt statut juridic și operează în alt mod decât entitatea al cărei succesor este.

Este de asemenea lipsită de relevanță împrejurarea că un transfer de activități este hotărât nu de către particulari, ci de legiuitor în perspectiva unei privatizări. Într‑adevăr, măsurile de restructurare sau de reorganizare a unei întreprinderi adoptate de autoritățile unui stat membru nu pot avea în mod legal drept consecință compromiterea efectului util al dreptului comunitar al concurenței.

În acțiunile principale, rezultă din decizia de trimitere, precum și din dosarul trimis Curții că activitățile economice ale AAMS pe piața vizată prin înțelegere au fost desfășurate de Ente tabacchi italiani, devenită ETI. În aceste condiții, chiar dacă AAMS a continuat să existe ca operator economic pe alte piețe, ETI putea fi considerată succesor economic al AAMS în cadrul procedurii privind înțelegerea referitoare la prețul de vânzare al țigărilor.

Cu privire la întrebarea dacă un caz precum cel din acțiunile principale corespunde împrejurărilor în care o entitate economică poate fi sancționată pentru încălcarea săvârșită de o altă entitate, trebuie constatat, mai întâi, că lipsa personalității juridice a AAMS  nu este un element susceptibil să justifice aplicarea asupra succesorului său a sancțiunii pentru încălcarea pe care aceasta a săvârșit‑o.

În schimb, aplicarea asupra ETI a sancțiunii pentru încălcarea săvârșită de AAMS ar putea să se justifice prin faptul că ETI și AAMS depind de aceeași autoritate publică.

În această privință, trebuie amintit că, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice.

În special, o asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat, în esență, aceleași instrucțiuni comerciale.

În cauzele principale, este clar că, la momentul comportamentelor lor ilicite, AAMS și ETI erau deținute de aceeași entitate publică, și anume Ministerul Economiei și Finanțelor.

Față de cele de mai sus, CJUE reținut că este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 81 CE și următoarele trebuie interpretate în sensul că, în cazul unor entități care depind de aceeași autoritate publică, atunci când un comportament care constituie o singură încălcare a normelor de concurență a fost pus în aplicare de o entitate și apoi continuat până la încetarea sa de o altă entitate, succesoare a celei dintâi, care nu a încetat să existe, această a doua entitate poate fi sancționată pentru întreaga încălcare dacă se stabilește că aceste două entități au fost sub tutela respectivei autorități.

• Cauzele conexate C-93/13 P și C-123/13 – Comisia v Versalis SpA și Eni SpA – Înțelegeri monopoliste orizontale (cartel)

Obiectul cauzei l-a constituit anularea Deciziei C(2007) din data de 05.12.2007.

Eni este întreprinderea mamă a grupului omonim, care a intrat pe piața relevantă a coloprenului de cauciuc la sfârșitul anului 1992 prin cumpărarea subsidiarei CC al gruplui Rhone-Poulenc, denumită Distugil. În perioada cuprinsă între 13.05.1993 și 31.10.1997, compania responsabilă de CC din cadrul grupului Eni a fost EniChem Elastomeri SRL („EniChem Elastomeri”), deținută în integralitate de EniChem SpA („EniChem”). La data de 01.11.1997, EniChem Elastomeri a fuzionat cu EniChem. Aceasta din urmă a preluat răspunderea pentru activitățile din precedent ale EniChem Elastomeri, care și-a încetat existența (fuziune prin absorbție). La data de 01.01.2002 EniChem a transferat activitățile CC către subsidiara sa Polimeri Europa SpA. În luna aprilie 2012, Polimeri Europa SpA și-a schimbat denumirea în Versalis.

Prin Decizia C(2007) Comisia a constatat că în perioada 1993-2002, mai multe întreprinderi, printre care Eni și Versalis au săvârșit o unică și continuată încălcare a dispozițiilor art. 53 din Acordul Economic European și ale art. 81 din Tratat, încălcarea acoperind întregul spațiu economic european.

Încălcarea consta în înțelegeri și practici concertate privind împărțirea piețelor, fixarea prețurilor, fixarea cotelor, coordonarea și implementarea unor creșteri de prețuri, precum și schimb de informații.

Prin primul motiv de recurs prezentat CJUE, Versalis și Eni au adus în discuție prezumția influenței decisive pe care societățile mamă le au în subsidiarele lor. CJUE a notat, cu privire la acest aspect, faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, comportamentul pe piață al unei subsidiare poate fi imputat societății mamă, mai ales în cazurile în care, deși au personalitate juridică, subsidiarele nu acționează autonom pe piață, ci aplică instrucțiunile societății mamă, mai ales în considerarea legăturilor economice, organizaționale și legale care le unesc de societățile mamă. Într-o astfel de situație, de vreme ce compania mamă și subsidiara formează o singură entitate economică, Comisia poate lua în considerare aplicarea amenzii direct societății mamă fără a stabili, în prealabil, implicarea sa efectivă în încălcare.

CJUE a mai reținut, de asemenea, că în ipotezele particulare în care societatea mamă deține tot sau majoritatea capitatului social din subsidiara care a săvârșit încălcarea, există prezumția relativă relativă potrivit căreia compania mamă exercită o influență decisivă asupra subsidiarei sale. Sub același aspect, Curtea a mai reținut că în cazul în care o companie deține toate sau majoritatea părților sociale ori acțiunilor într-o societate interpusă care, la rândul său, deține toate sau majoritatea părților sociale ori acțiunilor dintr-o subsidiară a grupului, există prezumția relativă potrivit căreia prima compania este o influență decisivă directă asupra comportamentului societății interpuse și o influență decisivă indirectă asupra subsidiarei.

În speță, s-a reținut că pe toată durata încălcării incriminate, Eni a deținut, direct sau indirect, între 99.93% și 100% din capitalul social al companiilor din grup, mai precis în EchiChem Elastomeri, EchiChem și Versalis, fostă Polimeri Europa. Prin urmare, Curtea a stabilit că prezumțiile sus-referite sunt aplicabile Eni.

Prin al doilea motiv de recurs prezentat CJUE, Versalis și Eni au adus în discuție încălcarea principiului personalității răspunderii civile delictuale din perspectiva faptului că pentru fapta săvârșită de EniChem a fost imputată Versalis.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că în cazul în care două societăți reprezintă o singură entitate economică, împrejurarea că entitatea care se face vinovată, în mod direct, de încălcare continuă să existe, nu este de natură a reprezenta un impediment în aplicarea sancțiunii entității către care și-a transferat activitatea. În mod deosebit, aplicarea sancțiunii în acest mod este permisă când respectivele entități s-au aflat sub control comun și au acționat potrivit acelorași instrucțiuni comerciale, dată fiind legăturile economice și organizaționale dintre acestea.

În consecință, prin urmare, sancțiunile aplicate prin Decizia C(2007) au fost menținute, în solidar, în sarcina Eni și Versalis.

• Cauza C-434/13 – Comisia v Parker Hannifin Manufacturing Srl și Parker‑Hannifin Corp. – Înțelegeri monopoliste

Cauza a avut ca obiect anularea Deciziei  C(2009) 428.

În anul 2007, Comisia a inițiat o investigație pentru încălcarea articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 02.05.1992 pe piața relevantă a conductelor marine.

Comisia a constatat că 11 societăți, printre care Parker ITR și Parker‑Hannifin, săvârșiseră în sectorul conductelor marine în cadrul SEE o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din AEE, în diferite perioade cuprinse între 01.04.1986 și 02.05.2007, încălcarea constând în atribuirea unor cereri de ofertă, stabilirea prețurilor, stabilirea cotelor, stabilirea condițiilor de vânzare, împărțirea piețelor și schimbul de informații sensibile cu privire la prețuri, volumul vânzărilor și cererile de ofertă.

În ceea ce privește intimatele, Comisia a constatat că acestea participaseră la înțelegere în perioada cuprinsă între 01.04.1986 și 02.05.2007, pentru Parker ITR, și între 31.01.2002 și 02.05. 2007, pentru Parker‑Hannifin.

Pentru acest motiv, Comisia a aplicat Parker ITR o amendă de 25 610 000 de euro, precizând că, din acest cuantum, Parker‑Hannifin răspundea în solidar pentru suma de 8 320 000 de euro. Această amendă a fost redusă prin hotărârea Tribunalului.

Comisia a criticat, inter alia, aplicarea greșită, în primă instanță, a principiului continuității economice.

În aprecierea CJUE, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii în materie de concurență vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. În cazul în care o asemenea entitate încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine, potrivit principiului răspunderii personale, întreprinderii respective.

Curtea a precizat că, în cazul în care o entitate care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență face obiectul unei modificări juridice sau organizaționale, această modificare nu are neapărat ca efect crearea unei noi întreprinderi exonerate de răspunderea pentru comportamentele contrare normelor de concurență ale entității precedente în cazul în care, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități. Astfel, dacă întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale, ar fi compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare normelor de concurență și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive.

Curtea a statuat astfel că, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice. În special, o asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat, în esență, aceleași instrucțiuni comerciale

Cu privire la aprecierea existenței unor legături structurale între entitatea cedentă și entitatea cesionară, cu titlu introductiv, trebuie amintit că Comisia a reproșat ITR Rubber un comportament ilicit care se întinde pe perioada cuprinsă între 01.04.1986 și 02.05.2007 și a individualizat două perioade distincte, prima cuprinsă între 01.04.1986 și 31.01. 2001, iar a doua începând cu luna ianuarie a anului 2002.

 În ceea ce privește perioada cuprinsă între 01.04.1986 și 31.01.2001, Comisia a reținut mai întâi că, la data de 01.01.2002, ITR SpA era răspunzătoare pentru propriul său comportament, precum și pentru cel al predecesoarei sale Pirelli Treg SpA, 01.01.2002, ITR SpA și‑a transferat activitățile din sectorul conductelor marine către filiala sa deținută 100 % ITR Rubber în cadrul unei reorganizări interne a grupului. Comisia a constatat de asemenea că, la data acestui transfer, ITR SpA și ITR Rubber erau unite pe plan economic printr‑o legătură de la societate‑mamă la filială deținută 100 % și făceau parte din aceeași întreprindere. Comisia a considerat că, într‑un asemenea caz, conform jurisprudenței Curții, răspunderea pentru comportamentul ilicit anterior al cedentului poate fi transmisă cesionarului, chiar dacă cedentul continuă să existe din punct de vedere juridic.

În ceea ce privește, în primul rând, data la care trebuie să fi existat legături structurale între cedent și cesionar și perioada în care legăturile menționate trebuie să fi existat între aceștia pentru a se putea decide în sensul existenței unui caz de continuitate economică, este necesar să se arate că Curtea a admis existența unui astfel de caz în situații în care transferul de activități a avut loc în perioada încălcării, iar între cedent și cesionar au existat legături structurale în această perioadă și în situații în care transferul respectiv avusese loc după încetarea încălcării, cu condiția ca legăturile structurale dintre cele două entități să fi existat la data acestui transfer. În niciun caz, Curtea nu a indicat că era necesar ca aceste legături să persiste până la adoptarea deciziei de sancționare a încălcării.

CJUE a apreciat că trebuie să se deducă de aici că data pertinentă pentru a aprecia, în vederea stabilirii existenței unei situații de continuitate economică, dacă este vorba despre un transfer de activități în interiorul unui grup sau între întreprinderi independente trebuie să fie cea a transferului însuși.

Deși este necesar ca la acea dată să existe, între cedent și cesionar, legături structurale care să permită să se considere, în conformitate cu principiul răspunderii personale, că cele două entități formează o singură întreprindere, nu se impune totuși, având în vedere finalitatea urmărită de principiul continuității economice, ca aceste legături să persiste pe întreaga perioadă rămasă a încălcării sau până la adoptarea deciziei de sancționare a încălcării. Aplicarea acestui principiu urmărește să prevină ca efectul util al normelor de concurență să fie compromis ca urmare a restructurărilor sau a cesiunilor care afectează întreprinderile în cauză. La această considerație trebuie adăugat că principiul securității juridice impune ca imputarea unei răspunderi să nu depindă de realizarea unui eveniment fortuit și incert, precum o nouă modificare organizațională decisă de întreprinderile în cauză.

În același mod și pentru aceleași motive, nu este necesar ca legăturile structurale care permit să se stabilească existența unei situații de continuitate economică să persiste pe o perioadă minimă care ar putea fi, în orice caz, definită numai de la caz la caz și retroactiv.

În ceea ce privește, în al doilea rând, luarea în considerare, în scopul de a reține existența unei continuități economice, a obiectivului urmărit prin transferul de activități, principiul securității juridice determină de asemenea eliminarea ca lipsită de pertinență a împrejurării potrivit căreia entitatea cesionară a fost creată și a primit activele în vederea unei cesiuni ulterioare către un terț independent. Luarea în considerare a motivației economice aflate la originea creării unei filiale, precum și a obiectivului, urmărit pe termen mai mult sau mai puțin îndepărtat, al unei cesiuni a acestei filiale către o întreprindere terță ar introduce astfel, în cadrul punerii în aplicare a principiului continuității economice, factori subiectivi incompatibili cu o aplicare transparentă și previzibilă a acestui principiu.

În ceea ce privește, în al treilea rând, afirmația, menționată la punctul 116 din hotărârea Tribunalului, potrivit căreia Comisia, în condițiile speței, ar fi trebuit să impute foștilor operatori răspunderea pentru încălcarea săvârșită înainte de transferul de activități, este necesar să se arate că aceasta se înscrie în cadrul unui raționament eronat, prin care Tribunalul a eliminat de la bun început existența unei continuități economice. Nu este mai puțin adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este stabilită o astfel de situație, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice,.

În acest context, CJUE a constatat că prin aceea că a exclus, la punctul 116 din hotărârea atacată, că principiul continuității economice poate fi aplicabil în cazul în care, precum în speță, între cedent, și anume Saiag SpA sau filiala sa ITR SpA, și cesionar, identificat ca fiind Parker‑Hannifin, nu există nicio legătură structurală, Tribunalul a tratat, în aprecierea sa, două operațiuni distincte ca fiind una singură. Tribunalul a omis să ia în considerare faptul că, într‑o primă etapă, ITR SpA își transferase activitățile din sectorul conductelor marine către una dintre filialele sale înainte ca, într‑o a doua etapă, să cesioneze societății Parker‑Hanifin această filială.

Cu privire la aprecierea existenței unor legături efective între entitatea cedentă și entitatea cesionară, Curtea a arătat că potrivit unei jurisprudențe consacrate, în cazul particular în care o societate‑mamă deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită efectiv o influență decisivă asupra filialei sale. Într‑o asemenea situație, este suficient să se dovedească de către Comisie că totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului unei filiale este deținută de societatea sa mamă pentru a se considera că prezumția menționată este aplicabilă.

A mai reținut Curtea că trebuie subliniat că prezumția respectivă de exercitare efectivă a unei influențe determinante este refragabilă și poate fi răsturnată prin prezentarea unor elemente de probă suficiente pentru a demonstra că filiala se comportă în mod autonom pe piață. În acest scop, revine entităților în cauză sarcina de a prezenta orice element referitor la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc filiala în discuție de societatea‑mamă și pe care le consideră ca fiind de natură să demonstreze că filiala și‑a stabilit în mod autonom comportamentul pe piață și că, prin urmare, acestea nu constituiau o entitate economică unică.

În speță, din dosarul transmis Curții reiese că, în cererea lor de sesizare a instanței depusă la Tribunal, intimatele au susținut că legăturile economice, organizatorice și juridice care au unit ITR SpA și ITR Rubber în perioada cuprinsă între crearea acestei din urmă societăți, la 27.06.2011, și cesionarea sa către Parker‑Hannifin, la 31.01.2022, nu permiteau ITR SpA să exercite o influență decisivă asupra filialei sale. Intimatele au arătat în această privință că, de la crearea sa până la 01.01.2002, ITR Rubber nu a exercitat nicio activitate economică. De la încheierea, la 05.12.2002, între ITR SpA și Parker‑Hannifin a contractului având ca obiect cesiunea și achiziționarea ITR Rubber, raporturile dintre ITR SpA și ITR Rubber ar fi fost guvernate de acest contract, prezentat în fața Tribunalului, ale cărui clauze ar fi împiedicat ITR SpA să exercite vreo influență asupra ITR Rubber.

Din considerațiile de mai sus Curtea a reținut că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin aceea că a omis să examineze, în scopul de a verifica dacă Comisia aplicase în mod corect principiul continuității economice, elementele care îi fuseseră prezentate de părți cu privire la existența sau la absența unor legături efective sub forma unei influențe decisive a ITR SpA asupra ITR Rubber. Ca atare, Curtea a decis că hotărârea atacată trebuie anulată în măsura în care Tribunalul a statuat că răspunderea Parker ITR nu poate fi reținută pentru perioada încălcării anterioară datei de 1 ianuarie 2002 și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

• Cauza C-127/16  – SNCF Mobilites vs Comisia – Ajutor de stat

Obiectul cauzei l-a constituit anularea Deciziei nr. 2012/398/UE („Decizia 398”).

La începutul anilor 2000, situația financiară a societății Sernam SA, a cărei activitate era în mod structural deficitară, a impus punerea în aplicare a unui plan de restructurare, întemeiat printre altele pe măsuri de asistență comercială și de redresare luate de SNCF, care constituie ajutoare de stat. Prin Decizia din 23.05.2001 privind ajutorul de stat NN 122/2000 (ex NJ 140/2000) (JO 2001, C 199, p. 15, denumită în continuare „Decizia Sernam 1”), Comisia Europeană a aprobat un ajutor pentru restructurarea grupului Sernam și a declarat compatibil cu piața internă un ajutor în valoare de 503 milioane de euro pentru restructurarea Sernam, avut în vedere inițial în cadrul unui proiect de preluare a acesteia de către Geodis SA.

Prin scrisoarea din 17.06.2002, autoritățile franceze au informat Comisia că ajutoarele autorizate prin Decizia Sernam 1 fuseseră puse în aplicare în condiții diferite de cele pe baza cărora Comisia adoptase decizia respectivă. Pe de altă parte, prin scrisoarea din 08.07.2002, Comisia a fost sesizată cu o plângere privind dosarul Sernam.

Prin scrisoarea din 30.06.2003, Comisia a informat Republica Franceză cu privire la decizia sa, intitulată „Ajutoare de stat – Franța – Invitație de a prezenta observații în temeiul [articolului 108 alineatul (2) TFUE] privind ajutorul C 32/03 (ex NN 122/2000) – «Sernam 2: Revizuirea ajutoarelor pentru restructurare»” de a deschide împotriva acestor ajutoare procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

Prin Decizia Sernam 1, Comisia a declarat ajutorul de stat acordat de Franța către Sernam S.A. ca fiind compatibil cu piața comună, comptatibilitatea fiind condiționată de următoarele : ndeplinite următoarele condiții: (a) Sernam va putea să desfășoare numai activitățile sale de mesagerie pe cale ferată, în conformitate cu conceptul privind Train Bloc Express («TBE»). În acest sens, SNCF garantează punerea la dispoziția oricărui alt operator care solicită acest lucru a unor condiții identice cu cele acordate societății Sernam pentru dezvoltarea transportului feroviar de mărfuri «TBE» ; (b) În schimb, Sernam va trebui să înlocuiască integral, în cursul următorilor doi ani începând cu data notificării prezentei decizii, mijloacele proprii și serviciile de transport rutier cu mijloacele și serviciile de transport rutier aparținând uneia sau mai multor întreprinderi independente de SNCF din punct de vedere juridic și economic și selecționate în urma unei proceduri deschise, transparente și nediscriminatorii.

«Mijloace proprii și servicii de transport rutier» ale Sernam înseamnă ansamblul mijloacelor rutiere – respectiv vehiculele de transport rutier – aflate în proprietatea societății Sernam sau deținute în baza unui contract de leasing/de închiriere. Întreprinderile care vor prelua activitățile rutiere ale societății Sernam vor trebui să asigure ansamblul serviciilor de transport rutier din resurse proprii ;

(c) În cazul în care Sernam își vinde activele în bloc, până la 30 iunie 2005, la prețul pieței, unei societăți independente din punct de vedere juridic de SNCF, pe baza unei proceduri transparente și deschise, condițiile de la alineatul (1) nu se aplică.

SNCF a optat pentru vânzarea în bloc a activelor Sernam.

La 30.06.2005, SNCF a luat decizia de a încheia vânzarea cu societatea Financière Sernam SAS, care era deținută în proporție de 100 % de echipa de conducere a Sernam.  Procesul de cesiune a avut loc în patru etape, care sunt menționate în protocolul de înțelegere semnat la 21 iulie 2005 de către SNCF, Sernam, Sernam Xpress SAS, una dintre cele 10 filiale deținute în proporție de 100 % de Sernam, și de Financière Sernam. În primul rând, SNCF a recapitalizat Sernam cu suma de 57 de milioane de euro. În al doilea rând, Sernam a efectuat în favoarea Sernam Xpress un aport parțial de active. Acest aport a privit toate elementele de activ, inclusiv suma de 57 de milioane de euro provenită din recapitalizare, și de pasiv ale Sernam, cu excepția unor pasive financiare care au reprezentat o sumă globală de 38,5 milioane de euro. În schimbul acestui aport, Sernam a primit o participație la Sernam Xpress în valoare nominală de 100 de euro. În al treilea rând, imediat după realizarea aportului, Sernam Xpress a efectuat o majorare de capital de 2 milioane de euro, care a fost subscrisă în totalitate de SNCF. În urma acestei operațiuni, SNCF a deținut majoritatea părților sociale ale Sernam Xpress. În al patrulea rând, Sernam și SNCF au cedat toate părțile sociale deținute la Sernam Xpress societății Financière Sernam, în schimbul sumei de 2 milioane de euro.

În urma acestei cesiuni, Sernam a făcut obiectul unei lichidări judiciare la 15 decembrie 2005. Creanța de 41 de milioane de euro, corespunzătoare ajutorului de stat care trebuie rambursat în temeiul Deciziei Sernam 2, a fost înscrisă în pasivul lichidării Sernam. Din această sumă, SNCF a putut recupera efectiv suma de 2,75 milioane de euro în urma procedurii de lichidare.

La 24.06.2005, o primă persoană a formulat plângere, denunțând Comisiei aplicarea incorectă a Deciziei Sernam 2. Prin scrisorile din 10 aprilie 2006 și din 23 aprilie 2007, Comisia a fost sesizată cu o altă plângere, formulată de o a doua parte interesată. Cele două persoane care au formulat plângere au considerat în esență că Decizia Sernam 2 fusese aplicată în mod abuziv. Prin Decizia din 16 iulie 2008, intitulată „Ajutor de stat – Franța – Ajutor de stat C 37/08 – Aplicarea deciziei Sernam 2 – Invitație de a prezenta observații în temeiul articolului [108 alineatul (2) TFUE]”, Comisia a deschis procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, care a condus la adoptarea Deciziei Sernam 3 la 9 martie 2012. În această din urmă decizie, Comisia a considerat că ajutorul incompatibil cu piața internă de 41 de milioane de euro nu fusese recuperat. Ea a considerat de asemenea că procesul de cesiune nu respectase condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Decizia Sernam 2 și a concluzionat că ajutorul pentru restructurare în valoare de 503 milioane de euro, aprobat în mod condiționat prin Decizia Sernam 2, fusese utilizat în mod abuziv. În plus, Comisia a considerat că măsurile puse în aplicare de SNCF în vederea realizării acestei cesiuni constituiau ajutoare de stat noi, incompatibile cu piața internă. Aceste ajutoare noi cuprindeau recapitalizarea Sernam SA cu 57 de milioane de euro de către SNCF, ștergerea datoriilor societății Sernam SA față de SNCF în valoare de 38,5 milioane de euro și garanțiile acordate de SNCF la momentul transferării activităților Sernam SA societății Financière Sernam, cu excepția garanției acordate lucrătorilor feroviari.

Recurenta SNCF a criticat, inter alia, eroarea de drept săvârșită de Comisie în sensul că a considerat că obligația de recuperare a ajutorului de stat de 41 de milioane de euro, declarat incompatibil cu piața internă prin Decizia Sernam 2, fusese transferată Financière Sernam și filialelor sale și eroarea de drept săvârșită de Comisie în sensul că a considerat că măsurile prevăzute în protocolul de înțelegere din 21 iulie 2005 constituiau ajutoare de stat noi în favoarea Sernam Xpress și a Financière Sernam.

CJUE a amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, principalul obiectiv urmărit prin rambursarea unui ajutor de stat plătit în mod ilegal este de a elimina denaturarea concurenței cauzată de avantajul concurențial generat de ajutorul ilegal Restabilirea situației anterioare plății unui ajutor ilegal sau incompatibil cu piața internă constituie o cerință necesară pentru a menține efectul util al dispozițiilor tratatelor referitoare la ajutoarele de stat.

Din acest punct de vedere, trebuie amintit că, potrivit articolului 107 alineatul (1) TFUE, cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Ajutoarele nelegale trebuie recuperate de la societatea care continuă activitatea economică a întreprinderii care a beneficiat de aceste ajutoare atunci când este stabilit că societatea respectivă păstrează beneficiul efectiv al avantajului concurențial legat de acordarea ajutoarelor menționate.

Sub același aspect, continuitatea între societățile care sunt părți la un transfer de active este evaluată în funcție de obiectul transferului, și anume activele și pasivele, menținerea forței de muncă, activele grupate, de prețul transferului, de identitatea acționarilor sau a proprietarilor întreprinderii dobânditoare și a primei întreprinderi, de momentul în care a avut loc transferul, și anume după începerea investigației, deschiderea procedurii sau decizia finală, sau chiar de logica economică a operațiunii.

• Cauza C-601/18 P – Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl vs Comisia – Înțelegeri monopoliste

Cauza a avut ca obiect anularea Deciziei C(2014) 2139.

Reclamantele, Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl („PrysmianCS”), sunt două societăți italiene care constituie, în ansamblu, grupul Prysmian. A doua dintre acestea, deținută integral de prima, este un actor mondial prezent în sectorul cablurilor electrice submarine și subterane.

Între 18.02.1999 și 28.07.2005, Pirelli & C. SpA („Pirelli”), fostă Pirelli SpA, o societate italiană, era societatea‑mamă a Pirelli Cavi e Sistemi SpA („PirelliCS”), ulterior, a Pirelli Cavi e Sistemi Energia SpA („PirelliCSE”), care își desfășurau activitatea în sectorul cablurilor electrice submarine și subterane. La 28 .07.2005, Pirelli a cedat această din urmă societate unei filiale a The Goldman Sachs Group, Inc. (denumită în continuare „Goldman Sachs”), o societate americană. În urma acestei cesiuni, PirelliCSE a devenit Prysmian Cavi e Sistemi Energia Srl („PrysmianCSE”), iar ulterior PrysmianCS.

Prin scrisoarea din 17 octombrie 2008, ABB AB, o societate cu sediul în Suedia, a transmis Comisiei Europene, în cadrul unei cereri de imunitate, în sensul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri o serie de declarații și de documente referitoare la unele practici comerciale restrictive în acest sector.

Ulterior, Comisia a efectuat o investigație. Potrivit deciziei în litigiu, PrysmianCS a participat la înțelegere în perioada 18.02.1999-28.01.2009. Răspunderea Pirelli a fost reținută, în esență, din cauza exercitării, în calitatea sa de societate‑mamă, a unei influențe decisive asupra PirelliCSE, până la 28.07.2005. S‑a recunoscut răspunderea Prysmian pentru încălcarea în cauză în calitatea sa de societate‑mamă a PrysmianCS pentru perioada cuprinsă între 29.07.2005 și 28.01.2009. În plus, Comisia a stabilit în sarcina The Goldman Sachs Group răspunderea pentru încălcarea în cauză în aceeași perioadă, având în vedere legăturile sale cu Prysmian și, indirect, cu PrysmianCSE.

Printe altele, în memoriul de recurs recurentele hotărârea Tribunalului a fost criticată pentru erori de drept, mai précis pentru aceea că a confirmat temeinicia deciziei în litigiu prin care s‑a reținut răspunderea PrysmianCS pentru încălcarea în cauză pentru întreaga durată a acesteia, și anume de la 18.02.1999 la 27.01.2009, în pofida faptului că PrysmianCS ar fi fost constituită abia la 27.11.2001.

Curtea a avut ocazia să precizeze, în ceea ce privește problema referitoare la împrejurările în care o entitate care nu este autoarea unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii poate fi totuși sancționată pentru aceasta, că reprezintă o asemenea ipoteză situația în care entitatea care a săvârșit încălcarea a încetat să existe din punct de vedere juridic sau economic, din moment ce o sancțiune aplicată unei întreprinderi care nu mai exercită activități economice riscă să fie lipsită de efect disuasiv. Dacă, în schimb, entitatea care a săvârșit încălcarea continuă atât să existe din punct de vedere juridic, cât și să exercite activități economice, Comisia este, în principiu, obligată să aplice amenda în cauză acestei entități.

Or, rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că, în cazul în care o entitate care a săvârșit o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii face obiectul unei modificări juridice sau organizaționale, această modificare nu are neapărat ca efect crearea unei noi entități, exonerată de răspunderea pentru comportamentele ilicite imputabile entității care a precedat‑o în drept, în măsura în care, cel puțin, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități. Astfel, dacă întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale, ar fi compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare dreptului concurenței al Uniunii și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive.

Curtea a statuat astfel că, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice, în special în cazul în care aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat, în esență, aceleași instrucțiuni.

În temeiul acestei jurisprudențe și al elementelor de fapt supuse aprecierii sale suverane, Tribunalul a confirmat că PirelliCSE trebuia considerată entitatea care a succedat din punct de vedere economic PirelliCS începând cu 27.01.2001 și că, în speță, Comisia a considerat în mod întemeiat, în temeiul principiului continuității economice, că răspunderea pentru participarea PirelliCS la încălcarea în cauză fusese transmisă PirelliCSE.

Tribunalul a statuat în mod întemeiat că, chiar dacă se consideră că Comisia a săvârșit o eroare apreciind că PirelliCSE este succesorul juridic al PirelliCS, această constatare nu ar avea niciun efect asupra stabilirii în sarcina primei dintre aceste societăți a răspunderii pentru participarea directă la încălcarea în cauză înainte de 27.11.2001, din moment ce, în orice caz, Comisia constatase în mod întemeiat că PirelliCSE era succesorul economic al PirelliCS.

Mai mult, în ceea ce privește argumentul recurentelor care vizează efectul util și efectul disuasiv al normelor de concurență ale Uniunii, trebuie amintit că, în decizia în litigiu, Comisia a reținut de asemenea răspunderea Pirelli pentru încălcarea în cauză, în calitatea sa de societate‑mamă a Pirelli CS și a PirelliCSE, în perioada cuprinsă între 18.01.1999 și 28.07.2005.

1. Cauza C-697/22 – Koiviston Auto Helsinki Oy vs Comisia – Ajutor de stat

Cauza a avut ca obiect anularea Deciziei UE 2020/1814.

Helsingin Bussiliikenne („vechea HelB”) exploata linii de autobuz în regiunea Helsinki (Finlanda) și oferea servicii de transport de tip charter și servicii de închiriere de autobuze. Aceasta era deținută în proporție de 100 % de Helsingin kaupunki (municipalitatea Helsinki, Finlanda).

În cursul anilor 2002-2012, municipalitatea Helsinki a dispus diferite măsuri în favoarea HKL‑Bussiliikenne [Oy] și a [vechii] HelB. Astfel, în primul rând, în anul 2002 s‑a acordat întreprinderii HKL‑Bussiliikenne un împrumut în valoare de 14,5 milioane de euro pentru finanțarea achiziționării de echipamente pentru transportul cu autobuzul. Acest împrumut a fost preluat de [vechea] HelB la 01.01.2005. În al doilea rând, municipalitatea Helsinki i‑a acordat acesteia din urmă, la momentul înființării sale, un împrumut pentru capital în valoare totală de 15 893 700,37 euro pentru refinanțarea anumitor pasive ale întreprinderilor HKL‑Bussiliikenne și Suomen Turitiauto [Oy]. În al treilea rând, la 31.01.2011și la 23.05.2012, municipalitatea Helsinki a acordat [vechii] HelB două noi împrumuturi pentru capital, în valoare de 5,8 milioane de euro și, respectiv, de 8 milioane de euro.

La 31.10.2011, întreprinderile de transport public Nobina Sverige AB și Nobina Finland Oy au depus o plângere la Comisia Europeană, la care s‑a alăturat societatea‑mamă, Nobina AB, la 15.11.2011. Prin această plângere ele susțineau că Republica Finlanda a acordat un ajutor ilegal [vechii] HelB.

Prin Decizia C(2015) 80 final din 16.01.2015 privind măsura SA.33846 (2015/C) (ex 2014/NN) (ex 2011/CP) – Finlanda – Helsingin Bussiliikenne Oy Comisia a inițiat procedura formală de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE printre altele în privința măsurilor în litigiu. Pe de altă parte, la 24.06.2015, în cursul procedurii, municipalitatea Helsinki a informat Comisia că începe procesul de vânzare a [vechii] HelB. La 05.11.2015, Republica Finlanda a transmis Comisiei proiectul contractului de vânzare încheiat cu reclamanta.

La 14.12.2015, [vechea] HelB a fost vândută […] Viikin Linja Oy. În conformitate cu dispozițiile actului de vânzare, aceasta și‑a schimbat denumirea în Helsingin Bussiliikenne Oy („noua HelB”). Actele referitoare la operațiunea de vânzare includeau o clauză care garanta o despăgubire totală a cumpărătorului [vechii] HelB în cazul vreunei cereri de recuperare a unui ajutor de, iar o parte din prețul vânzării a fost plasată într‑un cont escrow până la adoptarea unei decizii definitive privind ajutorul de stat sau cel târziu până la 31.12.2022. Aceste acte cuprindeau și un mecanism de beneficii viitoare pe baza căruia cumpărătorul se angaja să plătească vânzătorului, în același cont escrow, o bonificație în cazul în care se depășesc nivelurile de profit convenite în prealabil.

Cesiunea în favoarea Viikin Linja privea toate activitățile comerciale ale [vechii] HelB. [Vechea] HelB nu mai păstra niciun activ, cu excepția sumelor creditate sau care trebuiau creditate în contul escrow. Pasivul rezultat din măsurile în litigiu nu a fost transferat către noua HelB. După vânzarea [vechii] HelB, municipalitatea Helsinki a scutit‑o de rambursarea sumei restante din împrumutul pentru echipamente din anul 2002. Pe de altă parte, la 11.12.2015, municipalitatea Helsinki a convertit împrumuturile din 2005, 2011 și 2012, care nu fuseseră rambursate, în fonduri proprii ale [vechii] HelB.

Prin decizia în litigiu ajutorul de stat în valoare de 54 231 850 Euro acordat ilegal de [Republica] Finlanda în cadrul măsurilor n litigiu, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) [TFUE], în favoarea întreprinderii Helsingin Bussiliikenne Oy, a fost declarat incompatibil cu piața internă.Având în vedere continuitatea economică dintre vechea întreprindere HelB (în prezent Helsingin kaupungin Linja‑autotoiminta Oy) și noua întreprindere HelB (având în prezent denumirea completă Helsingin Bussiliikenne Oy și fiind denumită anterior Viikin Linja Oy), Comisia a decis că obligația de a restitui ajutorul se extinde asupra noii întreprinderi HelB (denumirea completă: Helsingin Bussiliikenne Oy).

Prin intermediul motivelor de recurs, recurenta a invocat, între altele, o încălcare a principiului proporționalități, întrucât Tribunalul ar fi considerat că Comisia nu era obligată să stabilească în ce măsură ajutorul de stat rezultat din măsurile în litigiu trebuia recuperat de la noua HelB. Or, cuantumul ajutorului care trebuie recuperat nu ar trebui să depășească suma transferată efectiv reclamantei. Astfel, recuperarea unui ajutor de stat nu ar avea caracterul unei sancțiuni, ci ar urmări să restabilească condițiile care existau înainte de acordarea ajutorului și să elimine denaturarea concurenței cauzată de acesta.

În opinia CJUE, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat șinecesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate

Așadar, respectarea principiului proporționalității care se impune Comisiei atunci când aceasta decide recuperarea unui ajutor de stat ilegal trebuie apreciată în raport cu obiectivul urmărit de o asemenea decizie.

Potrivit unei jurisprudențe constante, recuperarea unui ajutor de stat ilegal urmărește restabilirea situației anterioare, iar acest obiectiv este atins de îndată ce ajutoarele în cauză, majorate, dacă este cazul, cu dobânzi de întârziere, au fost restituite de beneficiar sau, cu alte cuvinte, de întreprinderile care au beneficiat efectiv de acestea. Prin această restituire, beneficiarul pierde astfel avantajul de care beneficiase pe piață în raport cu concurenții săi, iar situația anterioară plății ajutorului este restabilită.

Acesta este motivul pentru care recuperarea ajutorului respectiv, în vederea restabilirii situației anterioare, nu poate în principiu să fie considerată o măsură disproporționată în raport cu obiectivele dispozițiilor Tratatului FUE în materia ajutoarelor de stat. Măsura de recuperare a ajutorului de stat ilegal încalcă principiul proporționalității numai în cazul în care suma pe care beneficiarul său trebuie să o ramburseze depășește cuantumul actualizat al ajutorului pe care l‑a primit.

Atunci când societatea beneficiară a ajutorului de stat ilegal a fost preluată de o altă societate, acest ajutor trebuie recuperat de la societatea care continuă activitatea economică a întreprinderii care a beneficiat de ajutorul menționat atunci când se stabilește că această societate păstrează beneficiul efectiv al avantajului concurențial legat de acordarea aceluiași ajutor. În această ipoteză, principiul proporționalității limitează obligația de rambursare a cumpărătorului întreprinderii care a beneficiat inițial de ajutor la cuantumul avantajului concurențial pe care l‑a păstrat efectiv.

Argumentația recurentei se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate. Astfel, Tribunalul doar a constatat la acest punct, fără a săvârși o eroare de drept, că Comisia nu era obligată să stabilească cuantumul ajutorului de stat pe care autoritățile finlandeze trebuie să îl recupereze de la noua HelB.

De fapt, prin decizia în litigiu, Comisia a constatat continuitatea economică dintre vechea HelB și noua HelB și a dedus din aceasta că obligația de rambursare a ajutorului de stat trebuia extinsă la noua HelB. Procedând astfel, Comisia nu s‑a pronunțat cu privire la cuantumul ajutorului acordat vechii HelB, al cărui beneficiu a fost păstrat efectiv de noua HelB. Astfel cum a arătat această instituție în înscrisurile sale, există o diferență între constatarea continuității economice și stabilirea proporției în care trebuie efectuată recuperarea ajutorului ilegal de la beneficiarii acestui ajutor.

Concluzii

Astfel cum rezultă din considerentele rezumate mai sus, principiul continuității economice este o soluție eminamente reparatorie.

În aplicarea acestui principiu, Consiliul Concurenței, într-o primă fază, și instanțele, în faza de judecată, urmează a avea în vedere criteriile enunțate de CJUE cu privire la succesiunea de întreprinderi, beneficiarul imediat și cel mediat, persoana care a beneficiat sau reține beneficiul unui ajutor de stat, scopul transferurilor între întreprinderi și data acestor transferuri. De asemenea, în cadrul procedurilor de faliment ale societăților dar și în general, Consiliul Concurenței și instanțele de judecată vor avea în vedere prețul respectivelor transferuri, respectiv dacă acesta este echivalent al valorii de piață al activelor sau părților sociale, după caz. În relațiile dintre întreprinderi societăți-mamă și subsidiarele acestora, se va avea în vedere dacă conduita anticoncurențială a fost dictată de societatea mamă prin stabilirea politicii economice sau dacă, împotriva, există motive pentru a se aprecia dacă subsidiara a beneficiat de suficientă autonomie pentru a putea fi considerată autorul al faptei. Din aceeași perspectivă a conexiunii economice și organizaționale, se va avea în vedere conducerea comună, la un moment dat, a două subsidiare distincte.

Însă, ca regulă generală, derivând din acest principiu, cineva, invariabil, va răspunde. Însă această regulă nu trebuie privită ca fiind o inechitate, ci ca o soluție. În concret, apare a fi, probabil,  unicul remediu pentru a atinge un obiectiv legitim, anume acela de a restabili situația anterioară săvârșirii faptei.